Am fost plecata o perioada, am fost dezamagita, am plans, am iubit, am urat momente pentru care nimeni nu ne pregateste cu adevarat in viata. Mi s-a reamintit ca Dumnezeu da si Dumnezeu ia, ca viata celor dragi noua nu tine de cat de multa dragoste le purtam sau cata nevoie avem de ele, am inteles ca un copil ramane un copil toata viata lui si ca niciodata nu poti mangaia pe crestet un copil si sa ii spui „Fii barbat, de azi vei fi orfan o viata intreaga”. De ce dracu ar mai avea nevoie un om sa fie barbat cand oricum tot ce conta pentru el i-a fost luat?!
Am avut un necaz in solutionarea caruia am avut nevoie de autoritati. Solutia inca intarzie sa apara desi a trecut mai bine de o luna si singurele lucruri schimbate au fost increderea mea in oameni si ajutorul primit de la cei dragi pentru a nu ma mai trezi noaptea plangand ca sunt alergata, tunsa si batjocorita.
Ne spunem deseori ca suntem mari sau mici, puternici sau vulnerabili, incercam sa ne gasim, construim si pastram dragostea, dar rareori recunoastem cu adevarat cine suntem, ce simtit si rareori cautam felul in care vrem cu adevarat sa traim, sa construim si sa pastram acel fel, de cele mai multe ori facem compromisuri pe care nu le recunoastem si, uneori, aproape involuntar, mai facem niste adaptari.
Cam astea sunt lucrurile mari care mi-au brazdat sufletul in ultima perioada.
Descarca-te. Cel mai eficient este sa discuti cu cineva – prieten, membru al familiei, coleg, mentor sau cu oricine iti face bine sa vorbesti si care te poate ajuta sa-ti limpezesti gandurile si sa vezi lucrurile cat mai logic si mai lucid. Daca nu poti sau nu vrei sa vorbesti cu nimeni, elibereaza-ti supararea si dezamagirea altfel, dar in asa fel incat sa nu ranesti pe nimeni si nimic!
“Fii barbat, de azi vei fi orfan o viata intreaga” = frantura de geniu!
Imi pare rau ca a trebuit sa fiu geniala inspirata de durerea ta. Stii bine ca am simtit aceeasi durere amandoi!