Stii sentimentul ala, animalic mai mult decat instinctiv, pe care il ai cand ajungi pe un drum pe care stiai ca il vei ajunge si in fiecare zi iti pierdeai rabdarea tot asteptand sa ajungi acolo? Ei bine, am ajuns. Si chiar daca nerabdarea e si mai mare acum, astept cu sufletul si cu burta la gura momentul in care o sa-mi intalnesc ingerul, sunt fericita ca Dumnezeu a facut din nou ca lucrurile sa fie dupa firea si caracterul meu.
In primul rand, nu ma simt facand parte din categoria femeilor insarcinate, cele mai frumoase din lume, diafane, femei carte poarta in pantec sensul vietii. Cu siguranta copilul meu va fi sensul vietii mele dar pana una alta ma simt un dinozaur incaltat in pantofi care-l strang, o baba care nu-si mai poate stapani reflexele si beasa, scuipa, doarme, se scapa pe ea la cea mai banala gluma sau la un scurt moment de liniste.
Stiti stralucirea aia despre care se spune ca o au femeile gravide? La mine n-a ajuns! Din strafundul celor 40 de kilograme ale mele, am senzatia ca un nor mare de caldura lipicioasa si unul cu muste s-au asezat pe umerii mei si imi e ciuda ca desi ma simt ca o vaca nu am o coada cu care sa alung norii astia…
Va amintiti in adolescenta cand va putea tot si trebuia sa tineti nasul pe sus? Sau cand ati realizat ca sunteti cei mai importanti din lume si toti din jurul vostru sun undeva mai jos de soclul invizibil pe care v-ati asezat? Ei, asa ma simt eu. O adolescenta plina de cosuri, imi pute tot si vars si cand vad apa curgand, iar oamenii din jurul meu simt ca ma sufoca si ca singurul scop al vietii lor e sa imi fure aerul si sa ma intoxice cu diverse mirosuri… pana si cartofii prajiti, iubitii mei cei mai iubiti m-au tradat.