Eu nu ma indragostesc decat de lucruri, ma indragostesc destul de usor si uneori imi trece la fel de repede. Pe oameni insa, ii iubesc. Chiar si pe cei pe care nu ii cunosc, asa cum e cazul lui Gabriel Diaconu pe care nu pot sa il numesc nici medic, nici ziarist. Il numesc OM, pentru ca e unul din oamenii aia pe care ii poti admira, care iti pot fi mentori chiar daca nu v-ati intalnit niciodata si care poate schimba cursul istoriei si al lumii…
Am crezut că am lăsat totul în urmă. Un deceniu mai târziu de la revenirea mea, viața mea e aici, în România. Așa o simt. Uneori nu-mi vine să cred. Copiii mei s-au născut aici. Cariera mea e aici. Ce-am făcut, ce fac, ce visez despre ziua de mâine, mare parte sunt toate aici.
Îmi spun uneori, și le spun și altora când mă mai întreabă (ce-i drept din ce în ce mai rar) ”de ce te-ai întors”, că traiectoria mea acolo, acolo unde mi-a rămas o parte din suflet, ar fi fost cu totul alta. Poate mi-ar fi fost mai bine.
România a reușit, în schimb, să-mi ofere o enormă aventură, una pe care n-o regret deloc.
O parte din mine-a murit în dimineața de ianuarie când am luat cursa British Airways către Montreal, cu escală la Londra. Așa se nimerise biletul, că aveam o noapte de stat până la zborul transatlantic. La Holiday Inn, lipit de Heathrow, mi-am comandat vită, legume și un pahar de vin care mi s-a părut prost. Încă nu împlinisem 26 de ani. Un sfert de secol de trăit în țara asta pe care-o părăseam, și ce mai era de lăsat în urmă.
Închizi totul într-un sertar. Pe cel din mormânt. Pe cea din curte. Pe cel pe care l-ai lăsat acasă. Pe cea pe care o ceruseși de soție. Cei cu care ai lucrat. Cei ce te-au învățat. Nu e orice fel de sertar. Are o proprietate foarte ciudată. Mă uitam, deunăzi, la un documentar despre Oskar Groning, contabilul de la Auschwitz. În mărturia lui despre evreii care ajungeau în lagăr, Groning menționează că aceștia-și predau de bunăvoie toate bunurile, inclusiv bijuterii de mare valoare. Ofițerii și kappos îi mințeau că le pun la păstrare, doar că le spuneau, amenințător, că ”n-o să mai aibă nevoie de ele”.
Unde mă duceam eu, nu mai aveam nevoie de nimic. Țara către care mergeam era atât de departe în timp, și spațiu, de țara din care plecam încât, spațiu și timp, trebuiau să spele, să îngroape, să distrugă tot ce fusesem înainte. Acel produs, acel fruct otrăvit pe care-l primisem trebuia să rămână în urmă. Ce văzusem. Ce trăisem. Ce știam că e fundamental și inevitabil greșit.
Dar ce văzusem, până la urmă? Și ce trăisem, de fapt, așa de complicat încât să simt nevoia să omor rădăcina mea românească?
Amândoi părinții mei sunt oameni de știință. Doctori în știință. Doctori. Mama mea a studiat fizica atmosferei. Tatăl meu a studiat geologie. Așa am ieșit eu psihiatru, dintr-o mamă cu capul în nori și un tată cu capul spre pământ. Mama mea e o parte a istoriei meteorologiei moderne, unul din oamenii care au introdus motoarele de verificare în uz, saltul practic de la hărți la tehnologie digitală. Tatăl meu e unul dintre cei mai reputați mineralogi din lume. Fără exagerare. Amândoi și-au petrecut anii, tinerețea, cu coatele pe bănci, pe cărți, tata pe coclauri, prin peșteri, pe munți.
Tata e născut în anul când a început Războiul. Mama e născută la un an după moartea lui Stalin. Erau tineri încă, în putere când a căzut comunismul în România. Tată-meu a înviat în ianuarie 1990. Acum nu e de plecat, zicea el, în timp ce prietenii lui francezi, prietenii francezi ai mamei mele îi rugau să plecăm, le ofereau sprijin dacă vrem să emigrăm. Acum nu e de plecat. Acum reconstruim.
Cât de naiv a fost tată-meu, îmi spuneam în seara aia la Heathrow. Ce-a trăit el. Ce-am trăit eu.
Am fost privilegiat. Am fost privilegiat de profesori buni, și-o fereastră spre cer începând cu 1994. Liceul unde am ajuns era un creuzet de libertate. Limba engleză mi-a devenit mamă de-al doilea, cultura britanică și nord americană hrană nouă. Încă nu știam nimic de ororile copilăriei mele, pentru că trăisem într-un sertar. Un alt fel de sertar. Am știut din 1995 că am să plec. Ce copil, la 15 ani, devine lucid la faptul că, dacă nu-și ia zborul cândva, țara asta unde-a deschis ochii s-ar putea să-i fie loc de veci într-o viață degeaba?
A devenit evident din primul an de facultate că nu mai e timp. Faptul că am devenit jurnalist m-a îndreptat și mai mult către realități pe care deja nu le mai puteam ignora. Nu că profesorii falsificau examene, și făceau bani din mulsul studenților străini. Dar erau și studenți, și nu puțini, care mergeau înainte pentru că aveau filiația cuvenită. Vorbeau o limbă pe care eu nu o înțelegeam. Limba complicității. Astăzi îi știu prea bine vocabularul. Și astăzi o denunț.
În anii cât am trăit în Montreal aproape că am dispărut din memoria mea. A fost o zi, o zi când eram în autobuz și m-am speriat de mine, nu mai gândeam în limba română. Vocea mea internă devenise engleza de Quebec, la pachet și cu înjurăturile frangleze. Am zâmbit. Eram eliberat. Murise România, pentru o secundă.
Doar că tot învia. În perioada asta a anului, învia. Învia pentru că mâine, pentru mine, nu e Moș Nicolae. Mâine e ziua de naștere a mamei mele. După care vin zilele iernii. Și de acolo, în fiecare an, începeam să caut ceva și nu știam ce. Ore, zile, săptămâni la rând nu mă uitam decât la imagini filmate la Revoluție. Fragmente din Memorialul Durerii al Luciei Hossu Longin. Procesul lui Ceaușescu. Scena execuției. Și mă goleam. Mă goleam ca un pahar plin cu otravă, din nou și din nou. Și din nou. Prietenul meu, Alex, mi-a spus într-o seară, Gabriel la cât de puțin român susții că ești tu, vorbești suspect de mult de România. Acum ești aici. Vlad, ți-aduci aminte?
Referința era despre faptul că, în primele trei luni acolo, colegii mi-au spus Vlad sau Vladimir. De la dracul. Dracula.
Nu ar fi trebuit să mă întorc niciodată în România. Când mi-am luat la revedere de la prietenii mei mi-au spus, e doar o perioadă. Vezi dacă îți place, stai un an, dacă nu te adaptezi te așteptăm înapoi. Mentorul meu mi-a spus, locul tău e aici, ține minte că ai opțiuni.
După operația tatălui meu, după ce mi-am terminat specialitatea, în anul în care urma să mi se nască primul copil, s-a întâmplat tragedia de la Giulești. Un scurt-circuit. Un incendiu nenorocit. Și bebeluși prematuri, al căror termen era septembrie sau octombrie, generația copiilor din care făcea parte și fiul meu nenăscut, au ars.
Au ars.
Aveam 30 de ani, și urma să devin tată. Tată într-o țară pe care o omorâsem în sufletul meu. Tată de copil pe care urma să-l cresc în acest loc ciudat, pe care nu-l mai numeam demult casă.
Ce-am făcut atunci, ce-am muncit, ce-am trăit, nu e loc să scriu aici sau acum. Dar ce s-a întâmplat atunci merită rememorat. Am descoperit, printre multe alte figuri pale, câțiva oameni ale căror povești m-au schimbat. Și nu mă refer la femeile ale căror copii stăteau în incubatoare minuscule, cu picioruțe diafane, pângărite de flamă, arse până la os. Mă refer la doctori. La asistente. La oameni care, în acest neobișnuit iad, al arsologiei pediatrice, făcuseră pasul eroic spre îndrăzneală. Nu i-am spus asta niciodată, dar profesorul Enescu mie mi-a reconstruit morala pe care o am față de acest loc, această țară, țara mea, așa cum o văd astăzi.
Luni la rând ne întâlneam la el în birou și stăteam ore întregi de vorbă. El cu mintea în mâinile mele. Eu cu mintea în mâinile lui. De-aș fi știut atunci că urma să ne revedem, cinci ani mai târziu, la Colectiv. E, cum spun arabii, khismet. Destin.
Faptul că Enescu a îndrăznit să construiască o specialitate de la zero, îngrijirea arsurilor suferite de copii, mi-a adus aminte de părinții mei. De frumusețea sufletului lor, de dârzenia lor, în plin comunism, de fiecare dată când veneau împovărați de la muncă după ”ședințele de partid”, de loialitatea și devotamentul lor orb pentru conjugarea verbului ”a ști” deodată cu verbul ”a fi”.
Să fii tânăr înseamnă să fii impulsiv și necugetat. Mi-am trăit viața până de curând cu un reproș, tacit, către tatăl meu, care de fiecare dată a refuzat să plece din România. Și cu un reproș, tacit, față de mama mea, care nu l-a convins mai bine. Dar să fii tânăr înseamnă să fii impulsiv și necugetat.
Să petreci o vreme, anii pe care-i ai, într-un loc ca acesta, un loc care nu-mi lasă aproape niciodată loc de iubit, de apreciat, de admirat, această groapă comună care este România, este de departe cel mai mare privilegiu. Aici, în aceste meleaguri unde părinții își prostituează pruncii și-i vând pedofililor. Aici, în aceste meleaguri unde tinerii ademenesc fete și-apoi le duc la produs prin Europa. Aici, în acest loc lăsat sub cer, sub soare, să-și gâfâie zilele din greu atâta amar de oameni, aici este, de fapt, locul meu.
Pentru că mi-am aflat, făcând, puterea. Și mi s-a făcut cumva rușine de mine. Nu c-am plecat din țară, pribeag, acum 15 ani prima oară, e o lume mare rotundă și frumoasă și eu fac parte din ea. Mi s-a făcut rușine că acolo unde tatăl mamei mele n-a plecat, unde mama tatălui meu n-a plecat, acolo unde tatăl meu s-a așezat, îndărătnic, împotriva istoriei și n-a plecat, acolo m-am găsit, eu, țânc, să zic că vreau mai bine, pot mai bine, și-am să-mi caut binele unde văd eu cu ochii.
Nu mai sunt tânăr. Dar încă nu-s bătrân. Am ajuns un doctor pe care-l știu câțiva, și alți câțiva i-au strâns deja mâna. Doctor aș putea fi și în Montreal, și-n Viena, și la Londra și la Paris. Dar nu sunt acolo. Sunt doctor aici, la București, și aici tratez pacienți români, expați și hoinari, pe românește, în România. Și știu că nu-i destul.
De aceea am scris în ultimii 10 ani, și încă nu m-am oprit, și chiar dacă uneori îmi devine greu, destul, prea mult sau prea de tot, nu am să mă opresc.
Pentru că munca aceasta, travaliul spre bine, nu se termină decât când închizi ochii.
De fiecare dată când am intrat într-un salon murdar am avut imagini în cap, fețele oamenilor la Revoluție. Fețele oamenilor la mineriade. De fiecare dată când am scris, am lucrat, când am protestat sau argumentat pentru ceva, sau împotriva a ceva, mi-am adus aminte de zilele Revoluției. Anul acesta fiul meu cel mare a împlinit 9 ani. În 1989 eu aveam 9 ani.
Dacă alții, necunoscuți mie, n-ar fi ieșit în stradă și n-ar fi murit ca proștii, astăzi nu v-aș scrie.
Ce poate fi mai frumos decât să mori ca prostul pentru o cauză bună? Ce poate fi mai frumos decât să scrii, ca prostul, noaptea spre miezul ei, când majoritatea oamenilor dorm, un text prea lung, pe alocuri patetic, despre experiența ta de până acum, nu pentru altă nevoie decât aceea omenească, de a regla o promisiune făcută, odată de mult, propriei persoane.
Pe când eram copil, atât de copil că-mi părea că știu toate secretele, și sertarele universului.
Că n-am să mă las niciodată îngenuncheat, strămutat, sau luat ostatec neputinței. Am să trăiesc liber, și am să lupt pentru drepturile și libertățile mele, dar și ale altora. Inclusiv ale celor care m-ar îngenunchea, m-ar strămuta, mi-ar oferi cadoul neputinței.
Abia acum înțeleg.
O să te întrebi poate, cel ce-ai răbdat de-ai citit până aici, ce m-a întărâtat. Am să-ți spun ce m-a întărâtat să scriu. M-a întărâtat să scriu după ce am citit, în articolul fostei mele colege, Alexandra Nistoroiu, despre chinurile și tribulațiile prin care trec doi colegi de breaslă de-ai mei. Ea e neuro-oncolog la Irvine. El e medic psihiatru. Amândoi au făcut carieră dincolo de ocean. Amândoi bat la poarta României. Și degeaba bat, deocamdată, că România pare că-i plecată de acasă. Pe ea o cheamă Daniela Bota. Pe el îl cheamă Robert Bota. Și deși sunt profesioniști certificați să-și practice meseriile, România îi supune unui nemernic extemporal la birocrație. E nedrept. E insultător. Iar în fața insultelor trebuie să te ridici, și să spui că asta nu va rămâne așa.
#medicinromania
Sursa: https://www.facebook.com/gdiaconu1704